Azi dimineață am văzut moartea traversând Calea Moșilor. Exact când o umbră de zori se pregătea să închidă o geană de întuneric, la răsărit. Strada era pustie, vântul adia molcom si tăios, ca înainte de furtună. Mirosea a iarbă zdrelită, a asfalt și a mort. M-a trecut un fior pe spate când am văzut-o în întunecime, în mijlocul străzii. M-am uitat mai bine, moartea rânjea la mine tâmp și împietrit. Am tresărit. Căra după ea agale o coasă grea, cu strălucirea lamei orbiroare și hipnotizantă. “Azi n-o să mor”, am urlat la ea de pe partea cealaltă a străzii. S-a uitat la mine cu privirea ei adâncă și pierdută și a ridicat leneș din umerii ei scheletci. Am văzut-o apoi cum a dispărut ușor, plutind și s-a pierdut odată cu zorii care au înghițit și ultima picătură de noapte. Am simțit o durere amară în tot corpul și m-am trezit cu o zdruncinătură teribilă sub defibrilator.